Sângele meu a devenit aproape albastru

Acum aproape două secole, în anul 1822, se năștea una dintre cele mai interesante și importante instituții ale statului român: domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmânat Marelui Agă Mihăiţă Filipescu drapelul pe care este cusută sigla Steagului Agiei. Alături de siglă se află o ghirlandă din aur în interiorul căreia este prezentată Maica Domnului, înaintea îngerului ce-i aduce vestea cea bună (Buna Vestire). Texul nu-mi aparține, este preluat de pe net, dar, mi-a plăcut tare mult.

Astăzi, Poliția Română împlinește o vârstă venerabilă, apropiindu-se cu pași mari și repezi de cel de-al doilea veac. A trecut prin toate vâltorile cu fruntea sus.

S-a născut atunci, de Buna Vestire, ca un simbol. A urmat, apoi, o perioadă aspră, de formare. A venit începutul veacului, iar ea, și-a pus amprenta tot mai mult pe viața cotidiană. A venit primul război mondial și ea, și-a trimis mulți dintre fii să moară pe front. I-a trimis cu lacrimi în ochi: au plecat acolo zâmbind: unii s-au întors, alții nu.

A venit apoi perioada interbelică, atunci când ea, ca instituția, s-a primenit: a primit haine noi, s-a ridicat la nivelul celor cu ștaif și a început să-și audă glasul tot mai mult și mai des, la nivelul Europei măcinată de probleme.

A venit al doilea război mondial, cu cele peste 6 milioane de suflete care au părăsit lumea asta. Printre ei, au fost, din nou, și fii ei: au luat iarăși arma în mână și au luptat de la Cotul Donului până în munți Tatra. Între timp, au luptat și acasă, pe un alt front, al umbrei și al deznădejdii.

Am avut plăcerea să descopăr în acea perioadă un personaj mai mult decât interesant: este vorba despre fratele străbunicului meu, un om care a adus liniște într-un București lovit de molima războiului. Despre el, veți afla curând, foarte curând. Am aflat, cum spuneam, cu mândrie, că, în sângele meu, curge și sângele lui, iar, în familia mea, avem oameni care au îmbrăcat uniforma în timpuri negre, apuse.

A venit apoi perioada de după cel de-al doilea război, când ea și-a schimbat numele, în Miliție. A fost o perioadă de liniște, doar aparent, pentru că ea, indiferent de numele ei, a purtat mereu acel război nemilos cu cei care nu au înțeles că, în țara asta, domnește o lege, care se cere respectată.

A venit și momentul 1989, moment după care, numele ei a fost schimbat, în mod firesc, în cel de acum: Poliția Română. A fost un moment de cotitură, un moment interesant: de acum înainte, Poliția Română a ridicat capul, încet, și vocea ei s-a auzit peste tot în lume: de la simpozioane, la misiuni comune. De la patrulări pe malul bulgăresc al Mării Negre, până la misiunile internaționale de menținere a păcii: Bosnia, Kosovo, Afganistan, Liberia, Georgia, Haiti, Congo, Timorul de Est, Sudanul de Sud. Peste tot, pe toate continentele, ofițerii și agenții de poliție români s-au acoperit de glorie. Printre acei polițiști m-am numărat și eu: am purtat și eu, cu mândrie, casca azurie sau bereta azurie, simbolul cerului deschis, ales de Organizația Națiunilor Unite să o reprezinte: le am și acum, puse bine, acolo și, le privesc cu mare drag.

Acum doi ani scriam un text care a devenit viral: nu asta a fost intenția mea, da,r m-a bucurat enorm să văd că, aproape 100.000 de români, au citit textul: am avut un sentiment de mândrie cum greu poate fi descris. Din acel text, am ales un fragment care mi-a plăcut mie mult:

Nu încerc să conving pe nimeni că Poliția Română este ca o fată mare; departe de mine gândul acesta. Nu cer nimănui să o respecte: fiecare are dreptul să simtă, să facă, să gândească, tot ce dorește. Dar, pot spune NU și voi spune NU oricărei încercări de a defăima instituția din care fac parte cu drag. Eu o voi respecta, pentru că așa vreau EU. Nu voi lăsa pe nimeni să mânjească în nici un fel uniforma pe care o port cu drag, cu mândrie de 22 de ani. Nu voi permite nimănui să jignească meseria pe care eu am îmbrățișat-o acum mult timp și, pe care, am făcut-o cu pasiune, în ciuda tuturor greutăților.

Mesajul meu s-a adresat tuturor acelor ”blue brothers”, care înțeleg că, odată aleasă, meseria aceasta devine parte din tine, din ființa ta. Lor, celor care își fac meseria cu drag, care sunt și rămân cinstiți, celor care și-au dedicat viața apărării celui de lângă ei, pentru ei a fost mesajul. În fața lor mă închin. Cei care au înțeles altceva din meseria aleasă și care, prin faptul că cer/acceptă șpagă, celor care înțeleg să comită abuzuri, pentru ei am un mesaj simplu: drum bun spre Jilava și zile cu soare rupt de gratii. Locul vostru nu este lângă noi.

Pe final, am să încerc să definesc polițistul, așa cum îl văd eu și, cum cred că îl vedeți voi, cu scuzele de rigoare, dacă greșesc. Polițistul trebuie să fie model de cinste și onestitate, trebuie să fie o mână de fier într-o mănușă de catifea; trebuie să fie vigilent, să fie un munte în fața celor care spun nu respectului pentru lege.”.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când am iești pe porțile Academiei: nu voi uita în veci: un puști slab, cu ochii vii, care ieșea pe poarta mare, cu o valiză în mână, mai grea decât el. un puști care a îmbrăcat cu drag uniforma albastră și, care, zic, eu, i-a făcut cinste aici și pe 6 continente. Un puști al cărui sânge a devenit, încet-încet, albastru.

Astăzi, vreau să spun doar atât: LA MULȚI ANI POLIȚIA ROMÂNĂ.

Hai să fiți iubiți!

 

 

 

2 Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram