Turta cu julfă

Mă uitam pe geam dimineață și m-am gândit: uite, măăăi, vine Crăciunul. Oh, wait! Suntem aproape de Paște, cică? Măi, de băut, eu nu beau, dar, oare oi fi atât de amețit încât să încurc anotimpurile și sărbătorile, sau, acolo, sus se distrează cineva pe seama noastră?

M-a sunat ieri un prieten, râzând: mă văzuse prin oraș cu Black Beauty. Mi-a spus că a admirat-o tare mult, cum dansa din fund pe zăpada de 20 de centimetri. La final, mi-a dezvăluit secretul zăpezii de acum: ”este trimisă din Siberia, direct de nen’tu Putin, măi”. Uite că, la asta nu m-am gândit.

Revenim la amintirile pe care mi le-a adus această zăpadă: turta cu julfă. Cine nu e din zona Moldovei, nu prea știe despre ce e vorba. Lasă, că vă spune tata: este vorba despre unul dintre cele mai bune deserturi tradiționale, după alivenci și poale-n brâu, care nu se fac în altă parte decât în Moldova. Au încercat unii să fure rețetele, să le copieze: nixam, au dat chix.

De turta asta îmi aduc aminte cu drag: o făcea bunica din partea tatălui. Țin minte că, într-unul din anii de demuult, am văzut și eu cum se face. Prima dată făcea niște turte din aluat simplu: le cocea musai pe plita încinsă, fără ulei. După ce le termina de copt, le aranja frumos, afară, să se răcească. După aceea, lua ingredientele pentru umplutură: ei bine, aici era aici: umplutura. Aici era toată magia. Bunica lua câțiva pumni de semințe de cânepă și le fierbea, în așa fel încât să se desfacă de coji, dup care, le strecura printr-un ”ștergariu, curat, musai de cânepă”. După aeea, pisa nuca mărunt de tot și o amesteca, împreună cu mierea. Mai punea ea niște ingrediente pe care nu prea le-am descoperit eu, dar, le ghiceam atunci când înfulecam cu plăcere: cred că era și ceva esență de rom la mijloc. Tot timpul cât le făcea, bunica boscorodea ce numai ea știa acolo: zicea că, fără magie și descântec, turta nu ar fi ieșit. Așa era!

La final, lua fiecare turtă, cu mare grijă: pe prima o așeza direct pe fundul ligheanului, după care, venea un strat de umplutură, apoi a doua turtă, iar umplutură și tot așa. la final, rezulta un turn din turte, peste care turna un sirop de zahăr, sau miere de albine, luată direct din prisacă.

După ce termina, o lăsa să se însiropeze și nu o scotea decât în seara de Ajun. Atunci, ne adunam toți copii, verișorii și ne așezam direct pe podea: bunica aducea ligheanul; îl țin minte și acum: mare, verde, ciobit, în care trona turta cu julfă. Luam de acolo cu furculițele, cu lingurile, cu mâna, care cum apuca: în câteva minute, ligheanul era curat, lins, fără urmă pe el.

Acum, când mă uit afară, îmi aduc aminte cu mare drag de turta aceea și, dacă astăzi e 24, nu cumva e Ajunul? Ohh, wait, eu nu am împodobit braduuul: îl caut  pe Fuego, clar.

Da, dragii mei, știți cum spune francezul: aș da un regat pentru un lighean.

PS: Fotografia e luată de pe net, de pe un site care promovează turismul în județul Neamț, pentru că eu, din păcate, nu am una cu turta în cauză. Încă!

 

No Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram