Bună seara! Remember me?

Îmi cer scuze că nu am mai scris nimic, dar, am fost ocupată cu examene, știți dumneavoastră cum e…poate vă aduceți aminte, nu? Am scris pentru a vă mulțumi: am citit postarea dumneavoastră și am văzut reacțiile prietenilor dumneavoastră. Îmi pare rău că nu le-am răspuns: poate, o voi face cândva, atunci când voi avea curajul necesar. Până atunci, rămân în umbră și vă mulțumesc pentru faptul că mi-ați respectat dorința de a rămâne în anonimat. Sunteți un om de cuvânt și, asta nu e puțin.

În seara aceasta, v-am scris să vă mulțumesc și, nu doar atât: povestea mea este povestea unui om simplu, care, a reușit să-și realizeze visul pentru care a muncit enorm. Eu nu am scris-o să impresionez pe nimeni: pur și simplu, așa mi-a venit. Dar, în seara aceasta, vreau să vă spun altă poveste. Am să vă aduc aminte de Academie. Vă mai aduceți aminte de ea? știu că a fost dragostea dumneavoastră, iar, acu, a devenit și a mea.

După ce am aflat rezultatul, am plâns de bucurie, și eu și prietena mea. V-am povestit că tatăl ei ne dusese pe amândouă și, acum, ne luase de la Academie: plânsesem de fericire, în brațele lui: ne-a primit, așa cum o făcea întotdeauna, la pieptul larg, capabil să cuprindă lumea întreagă: lumea noastră.

Pe drum, l-am văzut cum își ștergea ochii pe furiș: mișcase oglinda retrovizoare, în așa fel încât, noi, din spate, să nu-l vedem. Dar, cum avea să scape de privirea unei viitoare ofițer? Greu, nu? am ajuns acasă și, am început să număr zilele până când aveam să mă întorc la București. Cu o zi înainte de a pleca, mi-am făcut bagajul: aveam o valiză veche, pe care mi-o dăduse bunica, demult, și-mi spusese că, în ea, voi găsi o floare de ”Nu-mă-uita”, presată între coperțile unei cărți vechi, pe care, să o port cu mine. Am purtat-o mereu cu mine, acolo, între acei oameni dragi, care mi-au devenit o a doua familie.

În ziua aceea caldă de toamnă, am ajuns în fața Academiei, undeva după-amiază. Tatăl prietenei mele ne-a scos bagajele din mașină și, după ce ne-a îmbrățișat, ne-a împins ușurel spre poarta mare, de fier, care, v-am sus, parcă se deschisese special pentru noi. O vedeam, atunci, parcă pentru prima dată: mare, caldă, primitoare. Am mers pe aleea lungă, ce părea că nu se mai termină, cu prietena mea, ținându-ne de mână, speriate, parcă eram două vrăbiuțe zgribulite de frig.

Odată ajunse pe platou, ne-am oprit: nu știam ce să facem. La un moment dat, a venit la noi o fată, îmbrăcată în uniforma albastră de instrucție: ne-a zâmbit deschis, frumos: avea niște ochi căprui, luminoși, cu o nuanță de verde, iar zâmbetul ei m-a cucerit: cald, primitor, sincer. Avea dinții uimitor de albi, iar părul prins în coadă îi dădea un aer puțin sever. Avea în mână un clip-board, pe care erau niște hârtii. După ce ne-a salutat și ne-a urat ”bun venit”, ne-a întrebat numele și, după ce a consultat o hârtie, a zâmbit din nou: ”sunteți în plutonul meu”, a spus, după care, ne-a arătat unde să mergem.

Am mers amândouă pe platou, la un grup de câteva fete, care ajunseseră înaintea noastră. Odată ajunse acolo, m-am retras în spatele prietenei mele, instinctiv: hainele mele erau mult prea sărăcăcioase. Atunci parcă le vedeam pentru prima dată. Acesta a fost un șoc pentru mine: să le văd pe celelalte fete îmbrăcate cu haine pe care eu nu mi le-aș fi permis în veci. Am plecat privirea, întristată: bucuria pe care o simțisem la intrare, acum începea să se stingă, încet. Prietena mea m-a strâns de mână, tare și, m-a tras și mai mult lângă ea, ridicând privirea, sfidătoare. Când am ridicat și eu ochii, am rămas mirată: în loc de priviri pline de compătimire sau de dispreț, am văzut doar priviri senine, curate: fetele au dat mâna cu mine, zâmbind deschis. Atunci, pe loc, am simțit că intru într-o altă familie, mai mare, frumoasă: se părea că nici uneia nu-i păsa de țoalele mele de împrumut. Una dintre fete, o olteancă mică și-al dracului, cu o privire argint viu, a venit lângă noi și ne-a privit încruntată:

– Dacă sunteți din Moldova și nu aveți la voi niște poale-n brâu, o încurcarăți.

Am izbucnit toate în râs nebun, iar hohotele nu se mai opreau. La un moment dat, au mai venit alte fete și, fata care ne-a întâmpinat, ne-a adunat într-un fel de formație și ne-a urat ”bun-venit” tuturor. Ne-a spus că este studentă în anul trei la arma jandarmi iar, pentru următoarele săptămâni, va fi comandant la plutonul nostru, după care, ne-a făcut semn să mergem spre dormitoare. Odată ajunse în pavilion, am fost repartizate câte patru într-o cameră. Zâmbind la fel de deschis, ne-a făcut semn, mie și prietenei mele, să intrăm într-una din camere, împreună. Odată ajunse acolo, am descoperit că mai aveam două colege: olteanca cea mică și încă una, o tipă înaltă, mai înaltă decât noi, cam cu un cap.

Ne-am așezat fiecare valizele pe câte un pat: eu am nimerit lângă ușă, iar prietena mea lângă mine. Fata cea înaltă și-a ales unul dintre paturile de lângă fereastră, iar olteanca cea mică pe celălalt. M-am așezat și priveam camera unde aveam să-mi petrec niște ani buni: ochii mi-au dat roată, iar, la un moment dat, i-am făcut semn prietenei mele: olteanca noastră desfăcuse valiza și scosese din ea o pungă de chips-uri.

După ce a desfăcut punga, ne-a îndemnat, dar, nu aveam chef de chipsuri, așa că, s-a așezat direct pe valiză, cu picioarele încrucișate sub ea și a început să roadă la ele: jurai că e un hamster: cu năsucul în vânt, rodea la chipsuri cu o plăcere nebună. După ce a terminat punga, a scos alta și a desfăcut-o cu un pocnet: de data asta, nu ne-a mai invitat ci, a început să mănânce cu poftă. Jurai că e o termituță. De altfel, așa i-am și pus porecla: când m-a auzit, s-a încruntat, dar, după câteva secunde, fața i s-a lărgit într-un zâmbet și a acceptat porecla, care a urmărit-o de atunci.

Nu a trecut mult și am fost strigate pe hol: ne-am adunat toate  și, am aflat cu bucurie că trebuie să mergem să ne echipăm. Am luat-o la fugă, aproape, către pavilionul unde erau magaziile. Când am ajuns acolo, am văzut că, în fața noastră, era un pluton de băieți, veniți să se echipeze și ei. Caporalul nostru, fata cu nervi de oțel și privire blândă, s-a dus direct la ei: i-a privit încruntând din sprâncene și, imediat, s-au dat deoparte. Noi am înaintat, toate, mândre, prin culoarul format de băieți. La un moment dat, am simțit o privire insistentă: am ridicat ochii și l-am văzut, acolo, în fața mea: înalt, brunet, cu cei mai frumoși ochi albaștri, limpezi ca o zi senină de vară, așa cum nu mi-a fost dat să văd. M-am înroșit toată și am trecut alături de celelalte colege, să ne luăm bocceluțele.

Când am ajuns în fața responsabilului de la magazie, am descoperit un tip mic de statură, mai slab ca mine (dacă ar fi posibil asta, că eu aveam 40 și un pic de kilograme, atunci, la 1,70: când bătea vântul, mă ducea și pe mine deoparte), care ne privea arțăgos de după o pereche de ochelari groși cam ca fundul unui borcan.

În fața mea, era o tipă mai înaltă puțin ca mine, plinuță. Când a ajuns la magazioner, acesta i-a pus în brațe un morman de haine, iar, la protestul ei, că sunt prea mici, i-a tăiat-o din scurt:

– Mai redu rațiile în următoarele luni și vei încăpea în ele.

Fata a luat ranița și a plecat cu mâinile pline de o grămadă de chestii al căror rost aveam să-l descoperim mai târziu. Când a venit rândul meu, am văzut că hainele erau mult prea largi: cred că le încurcase, săracul magaziner. Am dat să protestez, dar, mi-a tăiat și mie macaroana:

– Mai redu din…dar, a nu a putut continua fraza, că hohotele de râs ale întregului pluton, l-au oprit: v-am spus că aveam 40 și ceva de kilograme…

Am luat, la rândul meu, tot ce mi-a dat domnul respectiv și, am plecat în pavilion. Când am ajuns acolo, am constatat că nu se potrivea nimic: hainele mele erau mult prea mari, ale colegei multa prea mici: norocul nostur că nu facem nazuri: am început să le probăm între noi și să le schimbăm. La un moment dat, am auzit una din fete strigând pe hol:

– Care are un bocanc stângul, 36?

Când am ieșit toate să vedem ce e, am văzut una dintre colege, cu doi bocanci în mini, amândoi dreptul: am izbucnit în râs, un râs nebun…

Până la urmă, am reușit să ne punem toate la punct ținuta: mai un schimb între noi, mai un drum la magazie, am adunat tot ce trebuie și cum trebuie.

După ce ne-am echipat, am ieșit pe platou toate: parcă eram un stol de vrăbii nebune: comandanta noastră ne-a aliniat într-un fel și a început să ne explice ce aveam de făcut și de învățat: urma să ne pregătim pentru jurământ. Cam așa a trecut prima zi: la cantină, am crezut că leșin: termituța noastră era în stare să mănânce tot din toate farfuriile: eu nu știu unde reușea să bage în ea și să nu se îngrașe un gram. La cât de agitată era, cred că nici nu mai ajungea mâncarea în stomac: se topea pe rând, altfel nu-mi explic fenomenul.

Seara ne-am adunat în cameră și am început să povestim câte-n lună și-n stele. Am aflat povești de viață minunate, pe care vi le voi spune vreodată, cândva.

După ce s-a dat stingerea, s-a lăsat liniștea, întreruptă, ghiciți: de ronțăiturile termituței. După un timp, am adormit zâmbind, cu perna tare ca piatra strânsă-n brațe.

Dimineața, lumina ne-a lovit direct în ochi și am auzit: ”deșteptarea, se iese la înviorare”…am ieșit toate, buimace…ce machiaj, ce oglindă, în 5 minute eram pe platou, sgribulite și cu niște fețe încruntate…

Așa a început aventura mea, acolo de unde ați plecat acum 20 de ani…sper să nu fi deranjat și, poate am să vă mai povestesc, cine știe?

Vă doresc o seară frumoasă și mulțumesc încă odată.

 

No Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram