Dragă femeie, cum să-ți pot mulțumi?

Nu știam cum să încep scrisoarea mea. Nici acum nu prea știu, dar, îmi vine în minte, totuși, o întrebare: cum aș putea să-ți mulțumesc?

Mi-ai dat, naștere, m-ai crescut cu grijă și am ajuns mare, datorită ție. Nu te-am întrebat niciodată dacă, după orele nebune în care alergai printre mașini, fie zi, fie noapte, mai aveai energie să mă ajuți să cresc, să mă sprijini să-mi văd visele cu ochii. Acum și nu doar acum, a venit vremea să-ți mulțumesc.

Ai venit acum muți ani de la spital: erai cât o mână, când te-au adus acasă mama și tata: ne-ai luminat zilele de atunci: nu am apucat niciodată să-ți mulțumesc pentru că m-ai sprijinit, așa cum numai tu ai știut să o faci. O fac acum.

Tocmai ai ieșit din sala de operații (sper că am scris corect) unde ai petrecut 8, sau 10 sau 12 ore cu ochii în ochelari și microscop, suturând, curățând, încercând și reușind să salvezi o viață, o mână, un picior. Ai ieșit și te-ai rezemat de peretele mirosind a curat: halatul e pătat de sânge, și îmbibat de sudoare: dar, tu zâmbești fericită: ai reușit și de data aceasta să duci până la capăt ce ți-ai dorit. Zâmbești fericită la gândul că, peste alte câteva ore bune, vei fi acasă, în brațele celor dragi și, poate, te vei bucura de puțină liniște. Oare sunt suficiente cuvinte pentru a-ți mulțumi?

Ai terminat o tură nebună în care, alături de medici, ai îngrijit pacienții. S-a terminat cu greu, dar, s-a terminat. Ai fost acolo, în ambulanța care gonea ca nebuna înghițind secundele care puteau să salveze viața unui om, ai ajuns acolo și ai luptat cu tot, pentru a reuși să-l faci să nu plece. Acum, pleci spre casă, cu zâmbetul pe buze, cu bucuria unui lucru făcut cu bine. Și ție îți mulțumesc.

Tu, tocmai ai ieșit din sala de judecată: ai stat acolo o zi întreagă, au trecut prin mâna ta zeci de dosare și, de fiecare dat când ciocănelul a bătut cu zgomot sec, ai știut că, acolo, în decizia luată, a fost pus tot sufletul tău, toată mintea și priceperea ta. Sau, poate, ai fost acolo pe banca din față: o mână de om, vioaie, plină de energie, ca o păpușă, dar, cu o duritate de oțel krupp. Ai adunat probele, piesă cu piesă și le-ai pus cap la cap, iar, la final, cel care a crezut că legea nu i se aplică, a simțit lovitura ei și a ta. și ție trebuie să-ți mulțumesc și o fac acum, cu drag.

Ești tot un copil, dar, ai îmbrăcat uniforma albastră, care te prinde atât de bine, de zici că e turnată. Vii după 12 ore de stat în stradă, unde vântul necruțător nu a avut milă de tine: căciula plină de promoroacă, umerii hainei grei sub povara zăpezii adunată pe ei: ai fost acolo și i-ai oprit pe cei care au piciorul prea greu. I-ai dojenit, i-ai certat sau ai scris, cu scrisul mare, frumos, ordonat, amenda pentru care te-au înjurat, dar, al cărei rost oricum nu l-au înțeles și nu-l vor înțelege. Unii au zâmbit subjugați de farmecul ochilor calzi, blânzi, dar, care au devenit oțel tăios când a fost cazul. Alți ți-au admirat statura mândră, buzele întredeschise într-un zâmbet. Au plecat de acolo cu amintirea ta, în uniforma de polițistă: mândră, dreaptă, cu privirea dârză și zâmbetul rece. Ție, oare, cum aș putea să-ți mulțumesc, altfel decât simplu: ”Mulțumesc, blue sister”.

Și tu tot un copil ești, tot o uniformă albastră ai îmbrăcat, dar, e puțin diferită: este cea de jandarm: ai ales, ca alți camarazi ai tăi, să faci parte dintre cei care merg acolo unde este greu și dau o mână de ajutor acolo unde este nevoie: ai mers, copil frumos, puțin nebun, pe schiuri sau cu bocancii în picioare și ai salvat pe cei rătăciți pe cărări de munte. Ai făcut-o fără să te gândești că-ți riști viața: ai făcut-o pentru că, ești parte a frăției acesteia și ții minte ce ai jurat.

Tu, cea care ai ales să intri în casa arzând, alături de frații tăi, și ai scos de acolo oameni, animale, bunuri. Ai salvat tot ce ai putut din agoniseala unor oameni care își vedeau năruit totul, în câteva secunde. Ai intrat neștiind dacă vei putea ieși. oare câți ți-au mulțumit? Eu o fac, simplu, deschis, delicat.

Tu, alt copil frumos, cu ochii adânci ca marea și părul furat de pe nisipul agitat. Tu, abia ai lăsat păpușile acasă, dar, tot mai îmbrățișezi un ursuleț de pluș, din când în când. Tu, ai urcat la timona vaporului care saltă pe marea furioasă, geloasă, neîmblânzită. Stai cu ochii lipiți de binoclu și cu mâna pe timonă și privești neclintită valurile și întinderea nesfârșită. Poseidon se ridică din când în când și se pleacă în fața ta, îmblânzit. și ție îți mulțumesc, tot simplu.

Tu, cea care ai îmbrăcat uniforma kaki și strângi în mână arma rece, fiind gata să îți verși sângele să aperi bucata asta de pământ bun, drag și roditor, ție, oare, ți-a mulțumit cineva? O fac eu, cu mare drag.

Ție, cea care a plecat acolo, trimisă de cei care au avut încredere în tine, tu, cea care lași la o parte tristețe, supărare, și zâmbești, încercând din răsputeri să faci mai mult, mai bine, să aduci ceva în plus, să ai grijă de oameni care, poate, uneori, nu înțeleg și nu te înțeleg, ție ți-a mulțumit cineva? Nu? O fac eu, simplu, delicat, așa cum meriți, pentru că, meriți.

Mi-aș dori să vorbesc, să scriu despre fiecare femeie în parte: nu am cum, nu mi-ar ajunge o viață întreagă. Nu pot decât să mă înclin în fața ta, indiferent unde ești, indiferent ce faci acum. Pot, doar, să te rog atât: dacă citești rândurile acestea, să te oprești o secundă și să zâmbești, atunci când eu șoptesc, timid: ”mulțumesc, mulțumesc din suflet că exiști”.

Un zâmbet, atât, este suficient să știu că ai înțeles că eu, în numele meu și al tuturor bărbaților, poate, eu, astăzi de ziua ta, spun un simplu: mulțumesc, dragă femeie.

Pentru că nu am cum să vă ofer altceva decât mulțumirile mele și gândurile de dragoste care să vă înconjoare mereu, nu pot decât să vă trimit un buchet virtual: sper să vă aducă un zâmbet, astăzi, de ziua voastră, vă urez un ”La mulți ani”.

 

No Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram