Gicule, ești păpat!

Aseară făcea un mic scroll pe știri (de obicei, nu prea mă pasionează, pentru că sunt pline site-urile de știri de mizerii) și am dat de această știre: http://adevarul.ro/locale/timisoara/un-roman-si-a-uitat-sotia-intr-o-parcare-szeged-femeia-nu-telefon-mobil-banii-documentele-1_5a8d9e3adf52022f75d19c41/index.html

Este adevărat că știrea este mai veche, dar, știți voi bancul cu ungurul și ardeleanul, nu? cam așa e și cu mine, acum.

Mi-l imaginez pe, să zicem, Costel, cum vine el la volanul mașinii, conducând liniștit, tocmai de prin Italia, sute de kilometri, cu un zgomot de fond în dreapta lui. cam ca un bâzâit de țânțar, enervant. Parcă o și aud pe consoarta lui:

– Costele, ai pus tot în bagaje?

– Da, mămicule, răspunde Costel, spășit.

– Sigur ai pus tot? Cadourile pentru mămica?

– Se poate, îngerașul meu? Sunt primele. Cele două valize de deasupra (în gând: nu ți-ar mai ajunge cu mă-ta cu tot, că mia mâncat zilele).

– Costele, sper că nu ai uitat cadourile pentru tăticul.

– Se poate, buburuza mea? Sunt celelalte două valize, peste primele.

– Foarte, bine, Costele. Să nu uităm nimic, că, și așa tăticul nu prea te are la inimă. Așa, îl mai îmbunezi și tu.

– Cum spui tu, rândunica mea. (în gând: ce dracu i-or trebui lui tac’tu toate undițele alea și mulinetele și hainele de pescar, că omul, nu a dat la pește în viața lui. Au o baltă în sat și aia secată 9 luni pe an. Offf, Doamneee, cu ce ți-am greșit eu?).

– Costele, dar, sper că nu ai uitat cadourile pentru nași. Că știi că se supără dacă nu trecem pe la ei și, nu putem merge cu mâna goală, ca țăranii.

– Se poate, gândăcelul meu? Jumătate de portbagaj e plin cu rochia lui nașa. (Oooo, Doamne, ce rușine am pățit la magazin, când m-a întrebat vânzătoarea ce fac cu un val întreg de material. Noroc că i-am zis că-mi fac parapantă).

Ei bine, la un moment dat, jumătatea lui cască obosită și-i spune că se duce pe bancheta din spate, unde vrea să tragă un pui de somn.

Sărmanul Costel, aprobă bucuros, și, mișcă volanul spre dreapta. Oprește mașina pe banda de urgență și sare aproape din mers să deschidă portiera pentru soțioara lui, care se mișcă grațios de pe scaunul din față și, imediat îi deschide portiera din spate. După ce, consoarta își face loc, Costel al nostru închide ușa cu delicatețe, să nu deranjeze măcar un fir de praf și urcă la volan. Potrivește oglinda în așa fel încât să-și vadă consoarta, după care, pornește la drum, bucuros.

Merg ei așa o bucată bună de drum, în habitaclu lăsându-se o liniște întreruptă doar din când în când de fâșâitul cauciucurilor pe asfalt, când, la un moment dat, Costel vede pe bord că se aprinde beculețul de la combustibil. Norocul lui este că, după câțiva kilometri, dă de o benzinărie unde oprește grăbit.

Coboară din mașină și face rapid plinul, după care, merge să plătească. Achită cu drag costul benzinei și urcă la volan, după care, intră înapoi pe autostradă.

Conduce liniștit, câteva sute de kilometri, mulțumit că, în interiorul habitaclului, era o liniște de vis. Niciodată nu mai condusese atât de relaxat: era o adevărată plăcere: volanul strâns ferm în mâinile lui, motorul torcând ca o pisică mângâiată pe cap, muzica în surdină, să nu deranjeze pe nimeni, într-un cuvânt, o adevărată desfătare. În timp ce asculta muzica din boxele date la minim, Costel al nostru ridica osanale, bucuros de liniștea lăsată.

La un moment dat, după multe sute de kilometri, Costel întoarce capul, mirat de ce obosită era jumătatea lui cea mai bună, de nu se auzea nimic din spate. Sărmanul de el, când întoarce capul, constată că, pe bancheta din spate, nu mai era NIMENI. Frânează brusc, gata-gata să provoace un accident în lanț și, în corul de înjurături ale camionagiilor din spatele lui, coboară și deschide cu mâinile tremurând, portiera din spate. Îngrozit, constată că bancheta este goală.

Sărmanul Costel, pe moment are un șoc: se așează pe asfalt și, cu capul în mâini, încearcă să realizeze grozăvia momentului. Nu reușește. Deja, imaginația lui este total depășită de eveniment.

După câteva minute bune de cugetare, Costel își ia inima-n dinți și sună la Ambasadă. Răspunde o operatoare, cu o voce drăguță.

– Bună ziua. Ambasada României. Cu ce v putem ajuta.

– Sărut mânușițele, duduiță. știți, eu sunt Costel și merg spre România. Sunt aproape de orașul D, pe autostradă.

– Foarte bine. Noi vă urmă drum bun. Ați întâmpinat ceva dificultăți?

– Nuuu, duduiță. deloc. Totul e bine.

– Atunci, dacă nu sunt probleme, noi cu ce vă putem ajuta?

– Știți, nu știu cum să vă spun. Am uitat-o pe nevastă-mea într-o benzinărie, la vreo 400 de kilometri în spatele meu.

De la capătul celălalt al firului se adu doar zgomote de fond, pe care, Costel, în supărarea lui, nu le ia prea mult în seamă. După câteva secunde, vocea drăguță revine:

– Domnule Costel, dați-ne toate datele și vă vom contacta noi în cel mai scurt timp…

După ce a dat toate datele cerute, Costel al nostru a ascultat sfatul operatoarei și a urcat în mașină, conducând până la un punct comun de întâlnire. Groaza se citea pe fața sărmanului Costel. Cred că, nici dacă ar fi apărut pe stradă Sigourney Weaver, urmărită de o liotă de ”aliens”, nu cred că ar fi simțit groaza pe care o simțea la gândul că va da ochii cu jumătatea lui, curând.

După câteva ore de așteptare și patru pachete de țigări sudate între ele, Costeluș vede o mașină din care coboară soțioara lui dragă.

Ca în filmele pe care le văzuse el la căminul cultural, Costel aleargă cu brațele deschise spre iubirea vieții lui:

– Iepuraș, ce rău îmi pare…

– Vorbim acasă!

– Dar, căprioara mea….

– Am spus! Vorbim acasă!

PS. Fotografia este luată de pe net, dar, cred că este relevantă: cam așa arăta fața lui Costel al nostru, când s-a întâlnit cu jumătatea lui.

PPS. cam ce crede’i voi c[ ar merita Costeluș al nostur? Dar, sincer!

2 Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram