Recunoașteți personajul?

Astăzi am avut plăcerea să văd o fotografie super tare, care mi-a smuls zâmbete și m-a dus pe aripi de zâmbete pe drumul amintirilor. O aveți mai jos. Sunt curios dacă știe cineva cam ce reprezintă. Acum, dragile mele, să nu vă supărați, dar, la întrebarea asta cred că vor răspunde doar domnii care au făcut armata, cu alte cuvinte, doar bărbații….restul, cei neînțărcați, nu au cum să știe ce și cum. Clar?

Da, dragii mei, facem o distincție clară între bărbați și copii: adicătălea, ăi care au făcut culcat, drepți la dreapta-mprejur (haaaa, bandiților, ce v-am prins…nu există, bre, decât stânga-mprejur, mai aveți de învățat), se pot numi bărbați. Restul, nu știu, găsim altceva. Acum, pe panta asta, a logicii, unii care au făcut patru ani de armată, sunt de patru ori bărbați? Ia să vedem dacă sunteți de acord sau nu cu mine.

Ei bine, nu pot jura, dar, un coleg care mi-a trimis-o zice că eu aș fi în fotografie. Că sunt eu sau un alt coleg, nu contează: ea este o reminiscență din anii frumoși de Academie. Să vă spun povestea ei? A fotografiei? Vreți? Bineeeee!

După cum vă povesteam, eu am fost ”îndrăgit” atât de mult de colonelul nostru drag încât, la examenul de pregătire militară, indiferent unde eram sau ce făceam, eu trebuia să îmbrac acel complet chimic numărul 1.

Daaa, uite că m-am dat de gol: despre asta e fotografia: monstruozitatea aia pe care o vedeți, este completul chimic numărul 1. Ca să-l îmbraci, îți lua minim o oră: baremul tembel era de vreo 20 de minute, dar eu, în toată viața mea, nu am auzit pe nimeni să reușească să-l îmbrace. Dar, să nu ne pierdem prea mult în detalii și, să revenim la povestea noastră.

Anul întâi de Academie, sesiunea de vară. Vreo 30 de grade, la umbră. Examenul de la PMG (pregătire militară generală). Plutonul nostru (nu de execuție, dragilor) a mers pe motodrom care, de fapt, era un platou de beton de vreo 100 de metri lungime cam tot pe atâta lățime (dacă e să ne gândim bine, cam un hectar de beton încins de căldura verii).

Am ajuns noi cuminți acolo, în pas de defilare (cum naiba ați fi vrut voi să fie altfel, doar, studentele militar nu se putea deplasa altfel decât cu formația și în pas de defilare).

Eu nu sunt foarte convins, dar, cred că, prin epoca pietrei, când făceau sărmanii oameni primele unelte din silex, un tembel a făcut un vârf de suliță, l-a legat de un par lung și subțirel și l-a aruncat; wow: cea mai tare descoperire, de la foc încoace. Tare, nu? Ei bine, nu s-au oprit aici: oamenii au adunat mai multe sulițe și le-au așezat în prima grămadă: atunci a venit șeful de trib și, văzând grămada, le-a spus să ia fiecare o suliță și, după ce i-a aliniat într-un fel, a ordonat să le arunce: unii au nimerit ținta, alții mai puțin. Ei bine, așa s-a născut prima unitate militară: primul pluton, care va să zică. Din momentul acela, nu s-a schimbat prea mult, cel puțin nu în mentalitatea minților îngustate, care, la un moment dat, au primit comanda unui pluton sau a unei companii. No way: mentalitatea a rămas aceeași: la nivelul epocii de piatră.

Revenim la povestea noastră: odată ajunși pe platou, unde ne bătea soarele în cap, mândrul colonel s-a proțăpit în fața noastră pe piciorușele alea de broscuță, răsfirate și, după câteva minute bune în care a urmărit cu un ochi de vultur, să vadă de îndrăznea cumva să miște vreun măgar în front, a plesnit mulțumit din buzele alea subțiri, aproape invizibile:

– Studenți, astăzi, este o zi mare pentru voi: vă ordon să fiți mândri!

Ca la un semn, întreg plutonul a încremenit în poziția de drepți, cu privirea ațintită spre zările senine, fără nici un nor.

– Studenți, astăzi veți susține examenul la pregătirea militară generală: este cel mai dur examen, cel mia important din cariera voastră. Ce examene la drept, ce sunt alea? Voi nu aveți nevoie de așa ceva. Clar? Voi aveți nevoie de pregătire militară, iar și iar. Trebuie să învățați să mergeți peste tot în pas de defilare. Trebuie să pășiți mândri, ca lumea să vadă din ce sunteți făcuți. Înțeles?

– Să trăiți! am urlat noi, voioși.

În prostia noastră, credeam că asta e tot. Ți-ai găsit!

După ce ne-a adunat în cerc, am mers pe rând și am tras bilețelele. Când a venit rândul meu, colonelul m-a privit duios: de fiecare dată când mă ghicea prin preajmă, avea o privire caldă, paternă, privire pe care, cum să vă spun eu, am întâlnit-o doar în Africa, în misiunea UNMISS, după aproape douăzeci de ani: era privirea unei black mamba.

După ce și-a fixat ochișorii porcini pe fizicul meu, a așteptat să trag un bilet, după care, mi-a ordonat să spun numărul și subiectele. Îmi aduc aminte și acum: am avut bafta să trag biletul cu ANM (arme de nimicire în masă). Când i-am comunicat rezultatul ”norocului” meu, am văzut cum i s-a întins un zâmbet mefistofelic, pe întreaga față. Dacă aș fi avut cea mai vagă idee despre ceea ce-i trecea prin cap, aș fi luat-o la fugă direct peste gardul despărțitor și, cred că nu m-aș mai fi oprit până la Piatra Neamț. Dar, naiv, am zâmbit și eu și am început să turui ca o moară stricată. Omul m-a ascultat fericit și, la final, mi-a susurat:

Ca să te trec la, îmbraci completul antichimic. ACUM!

Am luat poziția de drepți și am scos din raniță completul. Pe scurt, după aproape 45 de minute de chin, eram exact ca în fotografie: cu masca pe figură cu tot. Credeți să s-a oprit aici? Nooooo, dragii mei, nici pe departe. S-a ridicat pe două copite și, după ce a scos fluierul ce-și făcea veacul în buzunarul de la piept, mi-a explicat cam ca la tâmpiți semnificația fiecărui semnal și, apoi, să te ții nenică: am alergat în jurul motodromului cu bucuria întipărită pe ochii lipiți de vizorii măștii și, culmea, la fel de mari, până când am simțit cum oxigenul dispare din imediata mea apropiere și, pentru prima dată în viața mea, am leșinat. Da, uite-așa, fără ordin, pur și simplu am leșinat, fără să cer permisiunea.

Când am deschis ochii, am constatat că lumina aia spre care mă îndreptasem, se îndepărta tot mai mult, speriată de apa rece turnată din belșug din bidonașele colegilor și vreo două perechi de palme care m-au pus urgent pe picioare.

Ei, să vă văd eu, domnilor, câți dintre dumneavoastră ați îmbrăcat ”costumul” în cauză: haideți, curaj maxim, vă rog.

Hai să fiți iubiți!

 

 

 

4 Comments
  • Sergiu
    Posted at 06:21h, 02 martie

    Hai recunoaște adevăratul motiv pentru care ai îmbrăcat completul chimic. Ați avut fasole la masa de seară 😂.
    Apropo de amintiri, în școala militară aveam și băieți care veneau direct din viața civilă. Auziseră și ei că respiri mai ușor dacă scoți supapele.. Așa au și făcut numai că unul dintre ei după ce a scos supapele laterale a uitat dopul de la cartușul filtrant și poliesterul din fața supapei nazale. Rezultatul… te las să îl ghicești.
    O altă amintire e de când eram plutonier de companie. Și-au scos băieții supapele pentru că știau că au călcat pe bec și până în poligon trebuia să treacă printr-un sector contaminat chimic. Surpriza au avut-o în poligon. Ajunși acolo i-au băgat repede într-o cameră închisă și au spart 10 fiole cu știi tu ce. După zece minute ziceai că a venit lumea la plajă pe Jiu. Majoritatea erau întinși afară pe foile de cort.




    1



    0
  • Julea Adina
    Posted at 07:31h, 02 martie

    Minunat!




    0



    0

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram