”Sunt o visătoare”

         Textul nu-mi aparține. Nici măcar nu l-am prelucrat, așa că, eventualele mici greșeli, vă rog să le scuzați. Mi-a plăcut atât de mult, încât, atunci când l-am citit, mi s-a încrețit pielea pe mine, iar ochii s-au umplut instantaneu de lacrimi. Mai multe, nu spun. Vă las pe voi să îl citiți.

          ”Bună ziua. Nu vă voi spune numele meu. Nu vă voi spune cine sunt. Am găsit adresa dumneavoastră de e-mail pe net și, am decis să vă scriu. Vă urmăresc demult și-mi place la nebunie să citesc ce scrieți. Am să vă spun povestea mea. O poveste tristă, o poveste simplă. A unui copil simplu.

          Sunt născută într-un orășel mic, cochet, așezat la poalele unor dealuri pe care, cândva, erau livezi în floare și vii cât cuprindeau ochii. Eram cea mai mare dintre cei patru copii. Mama și tata munceau la câmp. Toată ziua. Mama venea acasă cât putea de repede, să facă de mâncare pentru mine și cei trei frățiori. Tata se oprea la cârciumă. În fiecare zi. În fiecare zi, cheltuia ultimul ban pe băutură. Venea seara târziu acasă și ne bătea. Pe toți. începea cu mama și termina cu noi. Eu eram sacul lui de box, preferat. Avea o curea cu o cataramă lată. Ne privea cu ochii injectați de ură și ne bătea. Nu conta de ce. Găsea întotdeauna motive. Indiferent care erau ele, le găsea mereu.

          În fiecare zi era la fel: venea rupt de beat și ne bătea. După ce obosea, și se culca, frații mei mai mici ieșeau de pe unde îi ascundeam, sau, îi adunam de pe la vecini. Ieșeam doar când începea să sforăie. Atunci știam că a adormit. Mama, săraca, își ștergea lacrimile și ne ruga să facem liniște și să mergem la culcare. După ce ne băgam toți într-un pat și închideam ochii plini de lacrimi, îmi priveam frățiorii cum adormeau suspinând și le auzeam respirația, cum se liniștea, încet-încet.

          Atunci, o vedeam pe mama așezată în fața icoanelor, în genunchi, cu mâinile împreunate, cum se ruga. Era singura ei bucurie: să se roage.

          Duminica era singura zi în care aveam parte de liniște: dimineața, mergeam la biserică și stăteam la slujbă, până la amiază, după care, veneam acasă și stăteam la masă. Era singurul moment aproape normal în viața noastră agitată.

          Așa s-au scurs anii: mergeam rușinată la școală, încercam să ascund urmele de pe față: am învățat de mică ce important este fardul: cât de ușor ascunde rănile fizice. Doar pe cele de pe suflet nu le poate ascunde. Nu are cum.

          Am crescut: anii au trecut și am ajuns la un liceu, în orășelul nostru. Nu învățam foarte bine: nu aveam pe ce scrie, nu aveam ce mânca, de cele mai multe ori. Mergeam cu aceleași haine, zi de zi. Dar, nu conta: acolo, am dat de oameni minunați, care, măcar cât eram acolo, mă ocroteau și mă ajutau.

          Prietena mea cea mai bună era mereu alături de mine și-mi asculta durerea. Tatăl ei este polițist în oraș, pensionat de curând. Un om mare, mare de tot, cu o inimă mai mare decât el.

          În fiecare zi, după ce terminam orele, mergeam la el acasă și mâncam. Mama prietenei mele punea mereu patru tacâmuri pe masă. Niciodată trei, întotdeauna patru. Nu accepta nici un refuz. Îmi era rușine, dar, de fiecare dată, prietena mea mă trăgea de mânecă să merg la ei, iar mama ei o certa când nu veneam.

          Acolo, vedeam cum vine tatăl ei de la muncă: ajungea, ud de ploaie, sau înghețat de frig, ori transpirat sub soarele arzător. Venea acasă și deschidea ușa cu un zâmbet larg, deschis. Lăsa haina de la uniformă în cuier, se descălța de bocanci sau pantofi și le îmbrățișa pe ”fetele lui” și venea la mine și mă săruta pe frunte. De fiecare dată îmi ștergea lacrimile și ne așezam la masă. După ce mâncam toți, ne întreba cum a fost ziua. Apoi, mergeam în sufragerie și se așeza în fotoliu, își aprindea o pipă mare, cât toate zilele, care, cândva, fusese albă, dar, acum era cenușie și, după ce suflat rotocoalele spre tavan, începea să povestească ce a făcut la muncă.

          V-am spus că era un polițist respectat în oraș: lucra la Ordine Publică. Niciodată nu a vrut să fie altceva decât agent de poliție, să-și facă rondul și să stea de vorbă cu oamenii, să-i cunoască. Îi știa pe toți derbedeii din cartier: cum apărea pe stradă, fugeau de el ca dracu de tămâie. Avea o vorbă: ”dacă și astăzi a trecut fără să dau o amendă, sunt fericit: înseamnă că mi-am făcut treaba așa cum scrie la carte”. După ce termina, mergeam toți trei până la mine acasă. Acolo încerca să stea de vorbă cu tata, dacă-l găsea. De cele mai multe ori, nu-l găsea.

          De câte ori mă vedea cu urme sau vânătăi, se întuneca la față: mă lua în brațe și-l simțeam cum tremură, iar vocea îi era înecată de lacrimi: la cât era de mare, se zguduia ca un munte cuprins de cutremur.

          Venea acasă și încerca să stea de vorbă cu tata, să-l potolească, să-l învețe să caute o cale dreaptă, să renunțe la băutură. Se certau mereu, iar tata îl amenința că îl reclamă. Și o făcea. Mereu și mereu. După ce pleca de la noi tatăl prietenei mele, ne bătea iarăși, pe mine mă bătea cel mai crunt. Dar, învățasem să rabd: nu mai simțeam loviturile lui: îl priveam cu un zâmbet rece, amestecat cu ură. Da, încet-încet, în sufletul meu, își făcuse loc aceste sentiment: ura. Îl uram din tot sufletul, pentru fiecare clipă de chin. Prindeam în mâini cureaua și mă uitam în ochii lui, fără să scot un sunet, în timp ce mă bătea cu sălbăticie.

          Într-o zi, cum era de așteptat, m-a bătut atât de rău încât vecinii au chemat salvarea. Am stat în spital două luni; tata a venit cu mama la spital de câteva ori, cu prăjituri: voia să-și ceară iertare, dar, nu știa cum să o facă. Îl priveam rece, fără să-i spun nimic. După ce pleca, venea mama singură și îi dădeam prăjiturile să le ducă frățiorilor mei. Mie nu-mi trebuiau.

          Prietena mea venea la mine, la spital, și mă ajuta la teme. Îmi povestea ce mai este la școală. Într-una din zile, am văzut-o cu tatăl ei. El a venit, a stat de vorbă cu doctorul, după care, a intrat în salon și m-a sărutat pe frunte, ca de obicei, șoptindu-mi: ”lasă că o să te faci bine”. Așa murmura, cu lacrimi în glas.

          Îmi plăcea de el. Îmi plăcea ceea ce făcea. Încet-încet, un vis frumos s-a aprins în mintea și inima mea: visam ca, într-o zi, să vin acasă, să las geaca de la uniformă în cuier și, să-mi aprind și eu o pipă albă, din spumă de mare. Să povestesc și eu cuiva, cum a fost la muncă, acolo, în soare, pe vânt, în zăpadă.

          I-am povestit prietenei mele visul meu. M-a îmbrățișat și mi-a spus că și ea are același vis: voia să calce pe urmele tatălui ei. Prinsese și ea drag de meseria asta frumoasă. Acolo, pe patul de spital, am făcut un pact cu ea: ne vom duce visul la capăt.

          Într-una din zile, mama a venit a spital, îmbrăcată în doliu. Am aflat de la ea că tata murise cu o seară înainte; îl găsiseră beat, într-un șanț, înghețat: căzuse și se lovise la cap. Am văzut-o pe mama acolo, la capătul patului, plângând, cu hohote înăbușite. Atunci am înțeles cât de mult l-a iubit. Plângea și de groază că nu aveam bani de înmormântare.  Înmormântarea a fost într-o zi s sâmbătă de februarie, rece, plină de zloată și zăpadă murdară. Nu am putut să merg: doctorii mi-au interzis să mă dau jos din pat. Abia când am ieșit din spital, am fost la mormânt: aveam în mână două garoafe pe care le-am pus pe pământul încă nebătătorit. Nu am putut să plâng: lacrimile îmi secaseră demult. Am stat acolo, până când am simțit frigul cum mă cuprinde. Am plecat spre casa noastră și am găsit-o tristă, rece, așa cum era de obicei.

          În sobă ardeau câteva bucăți de lemn: era prima dată când vedeam focul arzând: când am ieșit în spatele curții, l-am văzut pe tatăl prietenei mele tind lemne, alături de un tânăr pe care nu-l cunoșteam.

          În casă era prietena mea, care m-a luat în brațe și mi-a spus că trebuie să prind curaj. Ea începuse deja pregătirea pentru Academie, iar eu, trebuia să o prind din urmă: găsise profesori care să o ajute și, acum îmi arăta ce învăța cu ei.

          Tatăl ei a intrat în casă, la un moment dat și, când ne-a văzut la masă, cu nasul în cărți, s-a oprit în pragul ușii și, când am ridicat privirea spre el, ne-a spus pe un ton grav:

          – La anul vreau să vă salut. Pe amândouă. Ați înțeles?

          A fost prima dată când ne-am ridicat amândouă și, am salutat, așa cum ne pricepeam noi. Am strigat în cor:

          – Am înțeles, să trăiți!

          Tatăl prietenei mele s-a retras și ne-a lăsat să continuăm învățatul.

          De atunci, zilele s-au scurs domol, într-o liniște puțin nefirească. Mergeam la școală cu drag, iar profesorii începuseră deja să ne trieze, pe fiecare după ce și cum ne doream, în funcție de răspunsurile pe care le dădea fiecare. Când au ajuns la noi și le-am spus ce vrem să facem, s-a lăsat liniște. Nimeni nu a spus nimic.

          Acasă făceam curățenie, aveam grijă de frații mai mici, făceam mâncare, iar noaptea, după ce se culcau, stăteam la lumina lămpii și învățam cu drag. Noapte de noapte.

          Dimineața și seara alergam. Alergam pe dealuri, mușcând din mine: fiecare pas pe care-l făceam, durerile mă săgetau până în fundul sufletului. De fiecare dată, durerea îmi smulgea urlete de neputință. Mă opream și, după ce mă rezemam de pământul reavăn, ridicam privirea și, acolo, undeva, vedeam viitorul. Mă vedeam acolo, îmbrăcând uniforma pe care începusem să o iubesc.

          A venit și ziua înscrierii: am mers cu prietena mea și tatăl ei la inspectorat, ne-am înscris, am dat probele și ne-am pregătit de examen, în continuare. Am trecut cu brio și probele sportive și examenul psihologic și medical. Ne apropiam de ziua cea mare.

          A venit și ziua examenului: în dimineața respectivă, tatăl prietenei mele ne-a condus la poarta Academiei. Am intrat pe poarta mare, din fier forjat, care s-a deschis în fața noastră și, am pășit pe aleea ce ni se părea lungă cât o zi de post. Am privit amândouă în urmă și, peste toată mulțimea, l-am văzut pe tatăl ei, făcându-ne semne de încurajare.

          Am ajuns în sălile de examene: fiecare în sala ei. Emoții, inima în gât, bătea cu sălbăticie, iar picioarele stăteau moi, ca de ceară. Nu știu când am trecut de ziua respectivă. Nu știu cum am trecut de ea: m-am trezit deodată, la final, așteptând-o pe prietena mea, să iasă. Când a ieșit, am mers amândouă spre poarta care ne aștepta cuminte.

          Când am ieșit, l-am văzut pe tatăl ei așteptând cu emoție: se citea pe fața lui. când am ajuns la el, ne-a sărutat pe frunte pe amândouă și, am plecat spre casă. Rezultatele s-au anunțat peste câteva zile, zile în care nu am dormit amândouă: ne plimbam pe străzi pustii, fără să vedem pe nimeni în jurul nostru.

          A venit și ziua cea mare: emoțiile erau maxime. Pe liste, am găsit repede numele prietenei mele, iar după câteva minute bune, nu mi-a venit să cred: DA! Era numele meu. Eram eu. eram acolo, admisă. Nu-mi venea să cred. Am sărit amândouă în sus de bucurie și am țipat din tot sufletul. Tatăl prietenei mele ne-a luat în brațe și ne-a strâns cu putere: ca de obicei, ne-a sărutat pe frunte și ne-a îmbrățișat.

          Am mers acasă și am dat vestea cea bună tuturor: unii s-au bucurat, alții nu.

          Când am intrat în prima zi pe porțile Academiei, împreună, am avut senzația că porțile mari, negre, se deschiseseră să ne primească pe noi două: parcă au vrut să ne îmbrățișeze mut.

          A venit și ziua jurământului: au fost toți acolo, toți cei dragi.

          La un moment dat, l-am văzut pe tatăl prietenei mele rugându-ne să ne așezăm una lângă alta: credeam că vrea să ne facă fotografii. Dar, m-am înșelat: l-am văzut cum își ridică pieptul, mândru, la cei doi metri ai lui și, a ridicat mâna la un chipiu invizibil.

          – De acum înainte, eu vă voi saluta!

           Așa cum spuneam la început, sunt o visătoare: nu am renunțat la acest vis frumos. De fapt, nu a fost singurul: acesta reprezintă doar prima parte. A doua, o reprezintă un alt vis: îmi doresc și, acum voi putea, să mă întorc la mine, acolo unde e nevoie de mine și, să muncesc alături de ceilalți oameni minunați, prin vinele cărora curge sângele cu o tentă de albastru și, să fac un lucru: să pot apăra pe cei slabi, dar, mai ales, pe femeile bătute, maltratate, să încerc să pun capăt acestor nenorociri, pe cât voi putea. Știu că pare utopic, dar, eu rămân o visătoare. Așa cum l-am împlinit pe primul îl voi împlini și pe al doilea și pe alt treilea. Știu asta. Simt asta. Cred că e cazul să mă opresc. Poate, cine știe, am să vă mai scriu. Poate.

Aceasta este povestea mea: vă rog să nu încercați să mă găsiți. Alegeți dumneavoastră dacă vreți să o publicați, dar, aș prefera să nu. Mie îmi pare rău că nu am fost acolo când ați venit la noi, în noiembrie. Mi-au povestit colegii mei ce fel de om sunteți și, așa cum spuneam, îmi place la nebunie ce scrieți. Eu mi-am încercat, doar, norocul. Vă doresc o zi bună.”

PS. Imaginea este luată de pe net și, mi s-a părut reprezentativă pentru articol.

2 Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram