Amintiri din Academie

          Ieri am avut plăcerea imensă de a mă întâlni cu un fost coleg de Academie, pe care nu l-am mai văzut de când am terminat studiile. 20 de ani. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când am pășit dincoace de porțile mari, grele, din fier ruginit. Bine înțeles că ne-am așezat la o vorbă și o ”cafă” și, puteți ghici subiectul favorit. Da, au fost amintirile. Luați ceașca de cafea lângă voi, că aveți puțină treabă. Egoiștilor, numai la voi v-ați gândit, offf.

          Într-una din sâmbetele de pomină din cei patru ani dulci petrecuți între zidurile (la propriu) Academiei, pe aleea care duce de la poartă spre intrarea principală (nu am înțeles niciodată de ce îi spuneau nebunii mei de colegi ”Drumul Oaselor”), veneau agale trei inși: eu, Micuțul și colegul cu care acum stăteam de vorbă, Alex.

          Pe Micuțul îl știți, nu mai este nevoie de prezentări. Alex, în schimb, era unul dintre cei mai frumoși colegi ai noștri. Un tip timid, cu un bun simț fantastic. În general, nu prea îl luam cu noi în discotecă: deși era timid și dansa foarte rar, avea omul acesta un lipici la fete ceva de speriat: dacă intram toți în discotecă, toate, dar, absolut toate fetele erau cu ochii numai pe el.

          Nu știu cât știu de discoteca din Agronomie, acolo unde ne făceam veacul noi, cei de la Academie: era mai ieftin și, ce era cel mai frumos, veneau fetele de la ASE. și, altă fază faină: la fiecare 5 minute înainte orei fixe, băgau un set de trei blues-uri; atunci era momentul propice: dacă accepta să danseze cu tine, nu avea încotro și stătea lipită de tine fata, așa că, puteai liniștit să-i șoptești ce aveai de șoptit. Deja noi ne făcuserăm din asta un obicei: ne mișcam al naibii de repede. Singura țeapă a fost exact în seara respectivă când pusesem ochii pe o puștoaică îmbrăcată în niște jeanși negri, care țipau pe ea și un pull-over alb. După ce am prins-o la blues și am început asaltul verbal, decis să-i fac, căpșorul mare, mi-a trântit-o scurt:

          – Am acceptat să dansez cu tine ca să te întreb cum îl cheamă pe prietenul tău.

          Evident că se referea la Alex. Am condus fata pe margine fără să-i satisfac deloc, curiozitatea, super ofticat: restul serii nu am mai schimbat nicio vorbă cu al meu coleg. Dimineață, când veneam pe alee, m-a tot interogat: simțise el ceva. Nu am vrut să-i spun nimic, așa de mare era ciuda pe el.

          Ei bine, am ajuns la pavilion și, la etajul nostru, l-am văzut pe Moro, planton:

          – Neața! am urat noi în cor.

          – Neața, a răspuns el, continuând să-și acorde chitara, după care, ne-a dat ignore definitiv: deja cred că avea în cap următorul cântec.

          Am intrat în cameră toți trei și ne-am schimbat la foc automat, cu gândul să-l invităm pe nenea Morfeu la o șuetă. După câteva minute bune, în care nu reușeam deloc să adormim, foindu-ne de pe o parte pe alta, cu stomăcelele protestând zgomotos, am decis să facem ceva constructiv, până la ora mesei, așa că, am luat loc la masă și am scos pachetul de cărți.

          Din păcate, nu am apucat să ne bucurăm de momentele de liniște, că și-a făcut apariția Moro, care a deschis ușurel ușa și a făcut semn că vine un purtător de stele: nu a apucat să ne spună cine, că a fost nevoit să închidă ușa rapid: vă dați seama că am sărit cu toții de pe scaune, nu?

          Eu am început să așez păturile pe paturi (oricum aveam sector în cameră), Alex găsise pe undeva o cârpă și ștergea geamurile, iar Micuțul apucase de după dulap, o GREBLĂ. Acum, stătea cu ea în mână, uimit: din nefericire, ușa s-a deschis cu un scârțâit lugubru și, în prag stătea, cu mâinile în șolduri, căpitanul T.

          Imediat am luat poziția regulamentară de drepți și, cu pas de defilare, m-am oprit fix la jumătate de metru în fața lui, conform prevederilor art. 1, alin. C din RG1. Adică, nu te joci. Fiind în încăpere, l-am privat pe musiu copitan de salutul cu mâna la chipiu și, am lătrat un raport scurt:

          – Domnule căpitan, nu am nimic de raportat.

          – Pe loc repaus, a catadicsit el să răspundă, după care, a privit cu un ochi critic scena: Alex cu cârpa-n mână și Micuțul cu grebla în mâna stângă, în poziția de drepți, regulamentar.

          – Ce faci acolo student? și-a îndreptat căpitanul farurile spre Micuțul.

          – Permiteți să raportez, s-a aplecat huiduma spre el: verificam să nu fie frunze pe undeva. Munceam cu sârg, domnule, căpitan, să trăiți.

          – Da, da, s-a dat el înapoi un pas, probabil deranjat puțin de damful de spirtoase ce venea de la Micuțul. Ai consumat ceva alcool, student? A continuat el.

          – Vaaai, se poate, domnule căpitan? Nu fac eu așa ceva. Să vedeți, s-a aplecat el și mai mult, de săracului căpitan începuseră să-i lăcrimeze ochii: bunica mea mi-a dat această rețetă și folosesc alcool doar să mă frec la gingii, când sunt inflamate. La noi, să trăiți, se folosește alcool pur, triplu distilat. Omoară toți microbii, să trăiți.

          – Student, tu-ți bai joc de mine?

          – Vaaai, domnule căpitan, cum mi-aș permite așa ceva? EU??? a urmat el, arătând cu degetul spre el, cu o moacă ofensată maxim. M-ați jignit profund, domnule, căpitan, motiv pentru care, voi părăsi cu tristețe incinta: Sven, mă urmezi, a dat el ordin și, am plecat amândoi, în pas de defilare, pe hol.

          Când eram pe la jumătatea lui, s-a auzit un urlet în spatele nostru: ce a urmat, este imposibil să redau, că eu am pretenții că sunt un om educat: cert este că, dacă tot aveam grebla după noi, am făcut rost și de o coasă și am purces liniștiți la cosit iarba de pe întreg stadionul, pe care, de-al dracului, am adunat-o într-o căpiță mică, drept în mijloc.

          Restul, vi-l povestesc altă dată.

          Hai să fiți iubiți!

PS: fotografia nu-mi aparține, știți din ce film este, dar, mie mi-a plăcut enorm.

No Comments

Post A Comment
Urmărește-mă pe Instagram